Drepturile persoanelor cu tulburări psihice, așa cum sunt ele prevăzute în LEGEA nr. 487 din 11 iulie 2002 a sănătăţii mintale şi a protecţiei persoanelor cu tulburări psihice *) – Republicată
Art. 35
Îngrijirea persoanelor internate în unităţi de psihiatrie sau admise în centre de recuperare şi reabilitare se realizează în condiţii care să asigure respectarea demnităţii umane.
Art. 36
(1)Persoanele internate sunt cazate individual sau în comun.
(2)Încăperile în care se află persoanele internate şi celelalte încăperi destinate acestora trebuie să dispună de iluminat natural şi de instalaţiile necesare asigurării iluminatului artificial corespunzător.
(3)Fiecărei persoane internate i se pune la dispoziţie un pat.
(4)Normele minime obligatorii privind îngrijirea persoanelor internate într-o unitate de psihiatrie se stabilesc prin normele de aplicare a prezentei legi.
Art. 37
(1)Se interzice supunerea oricărei persoane internate într-o unitate de psihiatrie sau admise în centre de recuperare şi reabilitare la tratamente inumane sau degradante ori la alte rele tratamente.
(2)Încălcarea prevederilor alin. (1) se pedepseşte potrivit legii penale.
Art. 38
(1)În timpul internării într-o unitate de psihiatrie este interzisă orice formă de discriminare pe criterii de rasă, naţionalitate, etnie, limbă, religie, gen, orientare sexuală, opinie, apartenenţă politică, convingeri, avere, origine socială, vârstă, dizabilitate, boală cronică necontagioasă, infecţie HIV/SIDA sau alte criterii.
(2)Încălcarea prevederilor alin. (1) se pedepseşte potrivit legii penale.
Art. 39
(1)Persoanelor internate li se poate restricţiona libertatea de mişcare, prin folosirea unor mijloace adecvate, pentru a salva de la un pericol real şi concret viaţa, integritatea corporală sau sănătatea lor ori a altei persoane.
(2)Este interzisă imobilizarea cu lanţuri ori cătuşe a persoanelor internate, iar imobilizarea cu mijloace specifice protejate, care nu produc vătămări corporale, este permisă doar în situaţii excepţionale, care sunt stabilite prin normele de aplicare a prezentei legi.
(3)Măsura contenţionării nu poate fi folosită ca sancţiune, nu poate fi parte a programului de tratament şi nu poate fi dispusă pentru cazuri de suicid sau de autoizolare ori ca o soluţie pentru lipsa de personal sau de tratament, ca o sancţiune ori formă de ameninţare sau pentru forţarea unei bune purtări ori pentru a preveni distrugerile de bunuri. Această măsură poate fi folosită doar dacă aplicarea celor mai puţin restrictive tehnici a fost neadecvată sau insuficientă pentru a preveni orice lovire ori vătămare.
(4)În caz de suicid sau autoizolare, măsura contenţionării nu poate fi folosită mai mult de două ore.
(5)Folosirea mijloacelor de contenţionare trebuie să fie proporţională cu starea de pericol, să se aplice numai pe perioada necesară doar atunci când nu există o altă modalitate de înlăturare a pericolului şi să nu aibă niciodată caracterul unei sancţiuni.
(6)Utilizarea mijloacelor de contenţionare trebuie autorizată în prealabil de către medicul şef de secţie, cu excepţia cazurilor în care urgenţa nu permite acest lucru, situaţie care va fi de îndată adusă la cunoştinţa medicului şef de secţie.
(7)Utilizarea şi încetarea utilizării oricărui mijloc de contenţionare se consemnează într-un registru special, întocmit de către fiecare unitate psihiatrică.
(8)Procedurile standard de intervenţie şi imobilizare a pacienţilor se stabilesc prin normele de aplicare a prezentei legi.
(9)Mijloacele necesare pentru aplicarea măsurilor prevăzute la art. 5 lit. q) se asigură de către Ministerul Sănătăţii.
Art. 40
(1)Persoanele internate pot fi izolate temporar, fără contenţionare, în vederea protejării acestora, dacă reprezintă un pericol pentru ele însele sau pentru alte persoane. Această măsură trebuie aplicată cu maximă precauţie şi numai în cazul în care orice altă modalitate s-a dovedit ineficientă.
(2)Prevederile art. 39 se aplică în mod corespunzător.
Art. 41
(1)Orice persoană cu tulburări psihice are dreptul la cele mai bune servicii medicale şi îngrijiri de sănătate mintală disponibile.
(2)Orice persoană care suferă de o tulburare psihică are dreptul să exercite toate drepturile civile, politice, economice, sociale şi culturale recunoscute în Declaraţia Universală a Drepturilor Omului, precum şi în alte convenţii şi tratate internaţionale în materie, la care România a aderat sau este parte, cu excepţia cazurilor prevăzute de lege.
(3)Orice persoană care suferă de o tulburare psihică are dreptul, în măsura posibilului, să trăiască şi să lucreze în mijlocul societăţii. Administraţia publică locală, prin organismele competente, asigură integrarea sau reintegrarea în activităţi profesionale corespunzătoare stării de sănătate şi capacităţii de reinserţie socială şi profesională a persoanelor cu tulburări psihice.
(4)Orice persoană cu tulburare psihică are dreptul să primească îngrijiri comunitare, în sensul prezentei legi.
Art. 42
(1)Orice pacient cu tulburări psihice are dreptul la:
a)recunoaşterea de drept ca persoană;
b)viaţă particulară;
c)libertatea de comunicare, în special cu alte persoane din unitatea de îngrijire, libertatea de a trimite şi de a primi comunicări particulare fără niciun fel de cenzură, libertatea de a primi vizite particulare ale unui consilier ori ale unui reprezentant legal sau convenţional şi, ori de câte ori este posibil, şi ale altor vizitatori, libertatea de acces la serviciile poştale şi telefonice, precum şi la ziare, la radio şi la televiziune;
d)libertatea gândirii şi a opiniilor, precum şi libertatea credinţelor religioase.
(2)Mediul şi condiţiile de viaţă în serviciile de sănătate mintală trebuie să fie pe cât posibil cât mai apropiate de viaţa normală a persoanelor de vârstă corespunzătoare.
(3)Pentru petrecerea timpului liber orice pacient cu tulburări psihice are dreptul la:
a)mijloace de educaţie;
b)posibilităţi de a cumpăra sau de a primi articolele necesare vieţii zilnice, distracţiilor sau comunicării;
c)mijloace care să permită pacientului să se consacre unor ocupaţii active, adaptate mediului său social şi cultural, încurajări pentru folosirea acestor mijloace şi măsuri de readaptare profesională de natură să îi uşureze reinserţia în societate.
(4)Pacientul nu poate fi obligat să presteze o muncă forţată.
(5)Activitatea efectuată de către un pacient într-un serviciu de sănătate mintală nu trebuie să permită exploatarea fizică sau psihică a acestuia.
Art. 43
Studiile clinice şi tratamentele experimentale, psihochirurgia sau alte tratamente susceptibile să provoace vătămări integrităţii pacientului, cu consecinţe ireversibile, nu se aplică unei persoane cu tulburări psihice decât cu consimţământul acesteia, în cunoştinţă de cauză, şi cu condiţia aprobării de către comitetul de etică din cadrul unităţii de psihiatrie, care trebuie să se declare convins că pacientul şi-a dat cu adevărat consimţământul, în cunoştinţă de cauză, şi că acesta răspunde interesului pacientului.
Art. 44
(1)Din momentul admiterii într-un serviciu de sănătate mintală fiecare pacient trebuie să fie informat de îndată ce este posibil, într-o formă şi într-un limbaj pe care să poată să le înţeleagă, asupra drepturilor sale, în conformitate cu prevederile legii, iar această informare va fi însoţită de explicarea drepturilor şi a mijloacelor de a le exercita.
(2)Dacă pacientul nu este capabil să înţeleagă aceste informaţii şi atât timp cât această incapacitate va dura, drepturile sale vor fi aduse la cunoştinţa reprezentantului său legal sau convenţional.
(3)Prevederile alin. (1) şi (2) se aplică în mod corespunzător şi pe parcursul internării nevoluntare a pacientului.
Art. 45
(1)Persoana cu capacitate deplină de exerciţiu şi cu capacitatea psihică păstrată, care urmează a fi supusă unui tratament medical, are dreptul de a desemna, ca reprezentant convenţional, o persoană cu capacitate deplină de exerciţiu, care să o asiste sau să o reprezinte pe durata tratamentului medical.
(2)Unitatea sanitară va informa persoana prevăzută la alin. (1) cu privire la acest drept şi îi va pune la dispoziţie convenţia-model pentru desemnarea reprezentantului convenţional.
(3)Convenţia-model prevăzută la alin. (2) urmează a fi aprobată prin normele de aplicare a prezentei legi.
(4)Reprezentarea convenţională se realizează numai după încheierea în formă scrisă a convenţiei-model, cu respectarea următoarelor condiţii:
a)o persoană poate avea, în acelaşi timp, un singur reprezentant convenţional;
b)reprezentarea convenţională este limitată numai cu privire la asistarea sau reprezentarea persoanei în ceea ce priveşte internarea şi tratamentul medical, inclusiv drepturile acesteia pe durata tratamentului;
c)reprezentarea poate fi numai cu titlu gratuit;
d)convenţia-model trebuie să fie semnată atât de către pacient, cât şi de către reprezentantul convenţional;
e)este necesară prezenţa unui martor, atestată prin semnarea convenţiei-model şi de către acesta; martor nu poate fi o persoană din personalul medical al unităţii psihiatrice;
f)convenţia-model trebuie să cuprindă declaraţia expresă a celui reprezentat, referitoare la împuternicirea dată reprezentantului convenţional de a decide cu privire la aplicarea tratamentului prin electroşocuri.
(5)Reprezentantul convenţional are următoarele drepturi şi obligaţii:
a)de a asista pacientul în relaţiile cu unitatea medicală, cu instituţiile publice sau cu orice alte persoane numai în legătură cu internarea şi tratamentul medical, inclusiv cu drepturile acestuia pe durata tratamentului, şi numai pentru perioada în care pacientul are dificultăţi în a aprecia implicaţiile unei decizii asupra lui însuşi;
b)de a reprezenta interesele pacientului pe lângă conducerea spitalului de psihiatrie, precum şi în faţa organelor judiciare, după caz, numai în legătură cu internarea şi tratamentul medical, inclusiv cu drepturile acestuia pe durata tratamentului, şi numai pentru perioada în care persoana reprezentată are dificultăţi în a aprecia implicaţiile unei decizii asupra ei înseşi, potrivit prevederilor art. 11;
c)de a fi informat, la cerere, cu privire la asistenţa medicală acordată pacientului.
(6)Pacientul sau reprezentantul convenţional poate denunţa oricând, în mod unilateral, convenţia de reprezentare. Un nou reprezentant convenţional poate fi numit cu respectarea dispoziţiilor prezentei legi.
(7)Reprezentantul convenţional poate fi înlocuit, după cum urmează:
a)la instituirea unui reprezentant legal, potrivit legii;
b)la solicitarea pacientului, dacă starea sănătăţii sale o permite;
c)în cazul prevăzut la art. 31;
d)la externarea persoanei, chiar dacă aceasta urmează tratament medical ambulatoriu.
(8)Existenţa unui reprezentant legal sau convenţional nu înlătură obligaţia serviciului de sănătate mintală de a informa pacientul cu privire la drepturile şi obligaţiile sale.
(9)În cazul în care persoana internată a fost declarată ca fiind lipsită de capacitate deplină de exerciţiu, aceasta va beneficia de sprijinul reprezentantului legal, desemnat potrivit dispoziţiilor legale.
(10)În cazul în care pacientul nu are un reprezentant legal ori nu a desemnat un reprezentant convenţional din cauza lipsei capacităţii psihice, unitatea sanitară este obligată să sesizeze, de îndată, autoritatea tutelară sau, în cazul minorilor, direcţia generală de asistenţă socială şi protecţia copilului din unitatea administrativ-teritorială în care pacientul îşi are domiciliul sau reşedinţa ori, în cazul în care acestea nu sunt cunoscute, pe cele în a căror circumscripţie teritorială se află unitatea medicală, în vederea instituirii măsurilor de ocrotire.
Art. 46
Condiţiile de asistenţă şi îngrijire a sănătăţii mintale ale persoanelor care execută pedepse cu închisoarea sau care sunt reţinute sau arestate preventiv şi despre care s-a stabilit că au o tulburare psihică, precum şi persoanele internate în spitalul de psihiatrie ca urmare a aplicării măsurilor medicale de siguranţă prevăzute de Codul penal nu pot fi discriminatorii în raport cu celelalte persoane bolnave psihic.
Art. 47
(1)Reprezentanţii organizaţiilor neguvernamentale care desfăşoară activităţi în domeniul sănătăţii mintale sau al protecţiei drepturilor omului pot vizita unităţile de psihiatrie sau centrele de recuperare şi reabilitare şi pot lua contact cu pacienţii, în baza unei autorizaţii emise de către directorul Centrului Naţional de Sănătate Mintală şi Luptă Antidrog.
(2)Autorizaţia prevăzută la alin. (1) se emite nominal pentru reprezentanţii fiecărei organizaţii neguvernamentale şi permite accesul liber în toate unităţile de psihiatrie şi în centrele de recuperare şi reabilitare timp de un an de la emiterea acesteia.
(3)Întrevederile dintre reprezentanţii organizaţiilor neguvernamentale prevăzute la alin. (1) şi pacienţii unităţilor de psihiatrie sau ai centrelor de recuperare şi reabilitare se desfăşoară în condiţii de confidenţialitate, sub supraveghere vizuală.
(4)Condiţiile de acordare şi de retragere a autorizaţiei prevăzute la alin. (1) se stabilesc prin normele de aplicare a prezentei legi.
Art. 48
Centrul Naţional de Sănătate Mintală şi Luptă Antidrog încurajează şi susţine orice iniţiativă a organizaţiilor guvernamentale şi neguvernamentale, naţionale şi internaţionale, precum şi a persoanelor fizice care doresc să contribuie la activitatea de educaţie, intervenţie psihosocială şi asistenţă religioasă desfăşurată în unităţile de psihiatrie sau să sprijine financiar astfel de acţiuni, dacă acestea nu contravin prevederilor legale şi regulilor privind organizarea acestor unităţi.
CAPITOLUL V: Internarea într-o unitate de psihiatrie
Art. 49
(1)Internarea într-o unitate de psihiatrie se face numai din considerente medicale, înţelegându-se prin acestea proceduri de diagnostic şi de tratament.
(2)La stabilirea unităţii de psihiatrie în care se va face internarea se va avea în vedere ca aceasta să fie situată cât mai aproape de localitatea de domiciliu a pacientului.
(3)Modalităţile de transfer al pacienţilor se stabilesc prin normele de aplicare a prezentei legi.
SECŢIUNEA 1: Internarea voluntară
Art. 50
Internarea voluntară se aplică în acelaşi mod ca şi primirea în orice alt serviciu medical şi pentru orice altă boală.
Art. 51
Internarea voluntară într-un serviciu de psihiatrie se realizează cu respectarea normelor de îngrijire şi a drepturilor pacientului, prevăzute la art. 25-28, art. 29 alin. (1) şi la art. 32-44.
Art. 52
Orice pacient internat voluntar într-un serviciu de sănătate mintală are dreptul de a se externa la cerere, în orice moment, cu excepţia cazului în care sunt întrunite condiţiile care justifică menţinerea internării împotriva voinţei pacientului.
SECŢIUNEA 2: Internarea nevoluntară
Art. 53
Procedura de internare nevoluntară se aplică numai după ce toate încercările de internare voluntară au fost epuizate.
Art. 54
O persoană poate fi internată prin procedura de internare nevoluntară numai dacă un medic psihiatru abilitat hotărăşte că persoana suferă de o tulburare psihică şi consideră că:
a)din cauza acestei tulburări psihice există pericolul iminent de vătămare pentru sine sau pentru alte persoane;
b)în cazul unei persoane suferind de o tulburare psihică gravă, neinternarea ar putea antrena o gravă deteriorare a stării sale sau ar împiedica să i se acorde tratamentul adecvat.
Art. 55
Internarea nevoluntară se realizează numai în spitale de psihiatrie care au condiţii adecvate pentru îngrijiri de specialitate în condiţii specifice.
Art. 56
(1)Solicitarea internării nevoluntare a unei persoane se realizează de către:
a)medicul de familie sau medicul specialist psihiatru care are în îngrijire această persoană;
b)familia persoanei;
c)reprezentanţii administraţiei publice locale cu atribuţii în domeniul social-medical şi de ordine publică;
d)reprezentanţii poliţiei, jandarmeriei sau ai pompierilor, precum şi de către procuror;
e)instanţa de judecată civilă, ori de câte ori apreciază că starea sănătăţii mintale a unei persoane aflate în cursul judecăţii ar putea necesita internare nevoluntară.
(2)Motivele solicitării internării nevoluntare se certifică sub semnătură de către persoanele menţionate la alin. (1), cu specificarea propriilor date de identitate, descrierea circumstanţelor care au condus la solicitarea de internare nevoluntară, a datelor de identitate ale persoanei în cauză şi a antecedentelor medicale cunoscute.
(3)Procedura prevăzută la art. 61 şi următoarele se aplică în mod corespunzător.
Art. 57
(1)Transportul persoanei în cauză la spitalul de psihiatrie se realizează, de regulă, prin intermediul serviciului de ambulanţă. În cazul în care comportamentul persoanei în cauză este vădit periculos pentru sine sau pentru alte persoane, transportul acesteia la spitalul de psihiatrie se realizează cu ajutorul poliţiei, jandarmeriei, pompierilor, în condiţiile respectării tuturor măsurilor posibile de siguranţă şi respectării integrităţii fizice şi demnităţii persoanei.
(2)Transportul bolnavului psihic cu ambulanţa se efectuează, întotdeauna, cu însoţitor.
Art. 58
Medicul psihiatru, după evaluarea stării de sănătate mintală a persoanei aduse şi după aprecierea oportunităţii internării nevoluntare, are obligaţia de a informa imediat persoana respectivă şi reprezentantul legal al acesteia cu privire la hotărârea de a o supune unui tratament psihiatric, precum şi cu privire la propunerea de a o supune internării nevoluntare. Totodată, în termen de cel mult 24 de ore de la evaluare, medicul psihiatru trimite documentaţia necesară propunerii de internare nevoluntară comisiei prevăzute la art. 61 alin. (1), prin conducerea unităţii medicale respective, şi informează persoana că va fi examinată de către această comisie, aducând aceasta la cunoştinţa reprezentantului legal sau convenţional al pacientului.
Art. 59
Dacă medicul nu deţine informaţii referitoare la persoanele prevăzute la art. 58, are obligaţia de a informa conducerea unităţii medicale, care va transmite informaţia, de îndată, autorităţii tutelare sau, în cazul minorilor, direcţiei generale de asistenţă socială şi protecţia copilului din unitatea administrativ-teritorială în care pacientul îşi are domiciliul sau reşedinţa ori, în cazul în care acestea nu sunt cunoscute, pe cele în a căror unitate administrativ-teritorială se află unitatea medicală.
Art. 60
(1)Dacă medicul psihiatru consideră că nu există motive medicale pentru internarea nevoluntară, va înscrie constatarea sa, cu motivarea respectivă, în documentaţia medicală.
(2)Medicul psihiatru va informa instituţia care a sesizat respectivul caz, precizând motivele care au stat la baza deciziei sale.
Art. 61
(1)Propunerea de internare nevoluntară, întocmită potrivit prevederilor art. 58, este analizată de către o comisie special constituită în acest sens, în termen de cel mult 48 de ore de la primirea propunerii, după examinarea persoanei respective, dacă aceasta este posibilă.
(2)Comisia prevăzută la alin. (1) este alcătuită din 3 membri numiţi de managerul spitalului, şi anume: 2 psihiatri şi un medic de altă specialitate sau un reprezentat al societăţii civile.
(3)Modalitatea de desemnare, procedura de selecţie şi condiţiile pe care trebuie să le îndeplinească reprezentanţii societăţii civile se stabilesc prin normele de aplicare a prezentei legi.
(4)Hotărârea comisiei va cuprinde:
a)diagnosticul;
b)soluţia adoptată;
c)motivarea soluţiei;
d)semnăturile tuturor membrilor comisiei.
(5)Decizia de internare nevoluntară a comisiei prevăzute la alin. (1) se va consemna în dosarul medical al pacientului şi va fi comunicată de îndată acestuia, precum şi reprezentantului său legal sau convenţional. În baza acestei decizii, pacientul va fi internat nevoluntar.
(6)Decizia de internare nevoluntară a comisiei prevăzute la alin. (1) va fi înaintată de către conducerea unităţii medicale, în termen de 24 de ore, judecătoriei în a cărei circumscripţie se află unitatea medicală, odată cu documentele medicale referitoare la pacientul în cauză.
(7)Până la pronunţarea hotărârii instanţei cu privire la confirmarea deciziei de internare nevoluntară, pacientul internat nevoluntar va fi examinat periodic de către comisia prevăzută la alin. (1), la un interval ce nu va depăşi 5 zile.
Art. 62
(1)Judecarea se face în regim de urgenţă, în camera de consiliu.
(2)Participarea şi ascultarea pacientului sunt obligatorii, dacă starea sănătăţii sale o permite. În caz contrar, judecătorul poate dispune audierea pacientului în unitatea sanitară.
(3)Pacientul va fi apărat din oficiu, dacă nu are apărător ales.
(4)Participarea procurorului este obligatorie.
(5)Pacientul şi reprezentantul legal sau convenţional al pacientului pot solicita efectuarea unei expertize medico-legale psihiatrice sau pot propune orice alte probe, în condiţiile legii.
(6)Instanţa hotărăşte, după caz, confirmarea sau încetarea internării medicale nevoluntare.
(7)Dacă instanţa apreciază că nu se impune menţinerea internării, însă tratamentul este necesar, poate dispune, după ascultarea reprezentantului legal ori convenţional al pacientului, înlocuirea internării medicale cu tratamentul ambulatoriu, prin reţeaua ambulatorie teritorială de psihiatrie.
(8)Hotărârea instanţei poate fi atacată cu recurs, în termen de 3 zile de la pronunţare, pentru cei prezenţi, sau de la comunicare, pentru cei lipsă.
(9)Recursul nu suspendă executarea.
Art. 63
(1)În caz de urgenţă, medicul psihiatru, după evaluarea stării de sănătate mintală a persoanei aduse şi după aprecierea oportunităţii internării nevoluntare, dispune internarea nevoluntară a pacientului şi informează despre aceasta, de îndată, persoana respectivă, reprezentantul legal sau convenţional ori, după caz, autoritatea tutelară, precum şi comisia prevăzută la art. 61 alin. (1).
(2)Internarea nevoluntară de urgenţă este supusă revizuirii comisiei prevăzute la art. 61 alin. (1), în termen de 24 de ore de la primirea înştiinţării cu privire la internarea nevoluntară.
(3)În cazul în care comisia confirmă decizia de internare nevoluntară, prevederile art. 61 alin. (2)-(7) şi art. 62 se aplică în mod corespunzător.
Art. 64
În cazul în care un pacient internat voluntar îşi retrage consimţământul şi sunt întrunite condiţiile prevăzute la art. 54, medicul psihiatru curant declanşează procedura de menţinere a internării nevoluntare.
Art. 65
(1)Comisia prevăzută la art. 61 alin. (1) are obligaţia de a reexamina pacienţii la cel mult o lună şi ori de câte ori este nevoie în funcţie de starea acestora, precum şi la cererea medicului şef de secţie, a pacientului, a reprezentantului legal sau convenţional al pacientului, precum şi a procurorului.
(2)În situaţia în care nu se mai constată condiţiile care au determinat hotărârea de internare nevoluntară, ţinând cont şi de opinia medicului psihiatru care are în îngrijire pacientul, comisia prevăzută la art. 52 alin. (1), prin examinarea directă a pacientului şi a dosarului său medical, constată încetarea condiţiilor care au impus internarea nevoluntară.
(3)Comisia prevăzută la art. 61 alin. (1) va informa conducerea unităţii medicale, care va sesiza, de îndată, judecătoria care a hotărât confirmarea internării nevoluntare în legătură cu propunerea de încetare a condiţiilor care au impus internarea nevoluntară, propunând confirmarea acesteia din urmă.
(4)Prevederile art. 62 se aplică în mod corespunzător.
Art. 66
(1)Dacă instanţa judecătorească competentă nu confirmă internarea nevoluntară, persoana în cauză are dreptul de a părăsi imediat unitatea spitalicească sau poate solicita, în urma consimţământului scris, continuarea tratamentului.
(2)Dacă o persoană aflată în procedură de internare nevoluntară părăseşte unitatea spitalicească fără să existe decizia comisiei prevăzute la art. 52 alin. (1) în acest sens sau hotărârea instanţei de judecată competente, unitatea spitalicească are obligaţia de a sesiza imediat organele de poliţie şi parchetul de pe lângă instanţa judecătorească competentă, precum şi reprezentantul legal sau convenţional.
(3)Când măsura internării nevoluntare a fost luată faţă de un pacient în a cărui ocrotire se află un minor sau o persoană pusă sub interdicţie, căreia i s-a instituit curatela ori o persoană care din cauza bolii, vârstei sau altei cauze are nevoie de ajutor, medicul va informa, de îndată, autoritatea tutelară de la domiciliul sau reşedinţa pacientului.
Art. 67
Pacientul internat nevoluntar este tratat în condiţii similare celor în care sunt îngrijiţi ceilalţi pacienţi din unitatea de psihiatrie respectivă, cu respectarea prevederilor art. 43.
Art. 68
(1)Limitarea libertăţilor individuale ale pacientului internat nevoluntar poate fi justificată numai prin raportare la starea de sănătate a pacientului şi la eficienţa tratamentului. Nu pot fi limitate următoarele drepturi:
a)comunicarea cu orice autoritate, cu membrii familiei, cu reprezentantul legal sau convenţional ori cu avocatul;
b)accesul la corespondenţa personală şi utilizarea telefonului în scop privat;
c)accesul la presă sau la publicaţii;
d)dreptul la vot, dacă nu se află într-o situaţie de restrângere a drepturilor cetăţeneşti;
e)exercitarea liberă a credinţei religioase.
(2)Pacientul internat nevoluntar are dreptul de a fi informat asupra regulamentului de funcţionare a unităţii spitaliceşti.
