George Emil Palade, singurul om de ştiinţă de origine română care a luat premiul Nobel

322

Personalitate ştiinţifică mondială de o inestimabilă valoare, savantul american de origine română, George Emil Palade s-a născut la Iaşi, la 19 noiembrie 1912.

A absolvit Facultatea de Medicină din Bucureşti, în 1936, iar patru ani târziu, în 1940, a susţinut teza de doctorat „Tubul urinifer al delfinului. Studiu de morfologie şi fiziologie comparativă”, potrivit www.acad.ro.

În 1943 a devenit prin concurs, conferenţiar universitar la Catedra de Anatomie a Facultăţii de Medicină din Bucureşti, condusă de profesorul Francisc Rainer, după ce parcursese, etapele de preparator (încă din timpul studenţiei), asistent şi şef de lucrări, potrivit lucrării „Membrii Academiei Române 1866-2003”.

A plecat în SUA, în 1946, ca „visiting professor” la Institutul „Rockefeller” pentru cercetări medicale din New York. În 1952 a obţinut cetăţenia americană, urmând, ulterior, o strălucită carieră universitară. În 1961 a devenit şeful Departamentului de Biologie Celulară al Institutului „Rockefeller” din New York şi, din 1972, profesor de biologie celulară a Universităţii Yale din New Haven (Connecticut), unde a condus Departamentul de Biologie Celulară.

În cadrul cercetărilor sale, a creat „Fixatorul Palade” pentru microscopia electronică (1952), a descris structura ultrafină a mitocondriei şi topografia unor enzime ale catenei de oxireducere celulară (1952-1953), a descoperit ribozomii, organite implicate în sinteza proteinelor, numite în literatura de specialitate „Granule Palade” (1953), notează volumul amintit mai sus.

O altă formaţiune subcelulară, care a atras atenţia sa şi a colaboratorilor săi, a fost reticulul endoplasmic, relaţiile sale cu aparatul lui Golgi şi cu ribozomii. Împreună cu profesorul canadian Keith Porter, a definit, în 1954, reticulul endoplasmatic ca un sistem de canale, vezicule, cisterne prezente în orice celulă vegetală sau animală. A reuşit să explice originea acestui reticul. S-a preocupat şi de câteva structuri particulare, cum ar fi: conformaţia stigmei flagelatelor, modificările intervenite în ultrastructura anumitor celule care funcţionează în organism şi îndeplinesc funcţii precis conturate, celulele secretorii ale pancreasului.

O atenţie aparte a acordat structurii moleculare şi supramoleculare a membranelor intracelulare, în special formaţiunilor membranare care alcătuiesc tilacoidele granale şi intergranale ale cloroplastelor. Pe plan medical, investigaţiile sale s-au îndreptat asupra structurii şi funcţiunilor de transport ale pereţilor sangvini.

Rezultatele cercetărilor sale au fost publicate în numeroase lucrări, studii, comunicări, rapoarte apărute în reviste de prestigiu din întreaga lume, acum intrate în istoria biologiei şi medicinii. Între acestea amintim: „A Study of Fixation for electron Microscopy” (1952); „The Fine Structure of Mithochondria” (1952); „A Small Particulate Comportment of Cytoplasm” (1953); „Microsomes and Ribonucleoprotein Particles” (1958); „Structure and Function at the Cellular Level” (1966); „Structural Modulations of Plasmalemnal Vesicles” (1986, în colaborare); „Intracelullar Aspects of the Process of Protein Synthesis” (1975); „Hepatic Golgi Fractions Resolved into Membrane and content Subfractions” (1982, în colaborare); „Biogenesis of the Polymeric IgA Receptor in Rat Hepatocytes” (1985, în colaborare); „Protein Traffic between distinct Plasma Membrane Domains: Isolation and Characterization of Vesicular Carriers Involved in Transcytosis” (1991, în colaborare); „Isolation and Partial Characterization of the Luminal Plasmalemna of Microvascular Endothelium from rat Lungs” (1992, în colaborare); „Membrane and Secretory Proteins are Transported from the Golgi Complex to the Sinusoidal Plasmalemna of Hepatocytes by Distinct Vesicular Carriers” (1994, în colaborare); „Protein Kinesis: the Dynamics of Protein Trafficking and Stability” (1995); „Plasmalemna Vesicles Function as Transcytotic Carriers for Small Proteins in the Continous Endothelium” (1997, în colaborare); „Neovasculature Induced by Vascular Endothelial Growth Factor is Fenestrated” (1997, în colaborare), ş.a.

A revenit în mai multe rânduri în ţară, începând din 1965, susţinând direct cercetarea în domeniul biologiei celulare. În 1979 a sprijinit substanţial inaugurarea la Bucureşti a Institutului Celular de Biologie şi Patologie „Nicolae Simionescu”, o creaţie a doi cercetători români profesorul Nicolae Simionescu şi a soţiei sale, academician Maya Simionescu. În 1994 a fost numit consilier al preşedintelui Academiei Române.

Unanim recunoscut drept unul dintre creatorii biologiei celulare moderne, i-au fost decernate premii de înalt prestigiu ştiinţific: „Premiul Passano” (1964), „Premiul Albert Lasker” (1966), „Premiul Hurwitz” (1970). În 1986, în SUA, savantul a fost premiat cu „National Medal of Science”, pentru „descoperiri de pionierat a unor serii de structuri fundamentale, foarte bine organizate în toate celulele vii, cu ajutorul studiilor care combină microscopia electronică şi biochimia”.

A fost ales membru al unor prestigioase instituţii ştiinţifice internaţionale: membru al Academiei de Arte şi Ştiinţe din New York, al Academiei Americane de Ştiinţe. Membru de onoare al Academiei Oamenilor de Ştiinţă din România (AOSR) şi membru fondator, preşedinte de onoare al Fundaţiei Naţionale pentru Ştiinţă şi Artă a Academiei Române.

La 31 martie 1975 a fost ales membru de onoare din străinătate al Academiei Române.

Laureat în 1974, împreună cu profesorul Albert Claude, de la Universitatea Liberă din Bruxelles, şi cu profesorul Christian de Duve, de la Universitatea „Rockefeller” din New York, al premiului Nobel pentru Medicină pentru „descoperirile lor privind organizarea structurală şi funcţională a celulei”, cei trei laureaţi revoluţionând domeniul biologiei celulare, „mai ales al componenţilor citoplasmei a căror cunoaştere s-a schimbat complet sub impulsul pe care ei l-au dat în ultimii 30 de ani”.

În 1999, la Universitatea din San Diego, a avut loc un simpozion ştiinţific în onoarea sa, la care au participat oameni de ştiinţă din întreaga lume. Cu acest prilej, s-a luat hotărârea ca Universitatea să constituie „The George E. Palade Fellowship Fund”.

Preşedinţia României i-a conferit, în 2000, Ordinul Naţional „Steaua României” în grad de Mare Cruce şi în 2007, Ordinul Naţional „Steaua României” în grad de Colan pentru întreaga sa activitate ştiinţifică.

A fost căsătorit cu Irina Malaxa (din 1946 şi până la moartea ei, în 1969), cu care a avut doi copii, Georgia Palade Van Dusen şi Philip Palade. S-a recăsătorit cu Marilyn Gist Farquhar, biolog şi patolog american, membru al Academiei Române (din 1955).

George Emil Palade a murit la 8 octombrie 2008, în SUA, la vârsta de 96 de ani.

În 2012, cu prilejul sărbătoririi Centenarului Palade, a fost prezentat pentru prima dată în România, filmul ceremoniei de decernare a Premiului Nobel în 1974.

Tot în 2012, la 19 noiembrie, Banca Naţională a României a pus în circulaţie, în scop numismatic, o monedă din argint dedicată aniversării a 100 de ani de la naşterea lui George Emil Palade. Aversul monedei prezintă imaginea clădirii spitalului Colţea, unde George Emil Palade a desfăşurat un stagiu de practică medicală, precum şi o compoziţie sugerând activitatea ştiinţifică a savantului; anul de emisiune „2012”, stema României, inscripţia „România” şi valoarea nominală „10 lei”. Reversul monedei redă, în prim-plan, portretul savantului George Emil Palade şi, în plan secund, o compoziţie simbolizând biologia celulară; la exterior, în arc de cerc, inscripţia „George Emil Palade” şi anii între care a trăit „1912-2008”.

Ziua de naştere a savantului, 19 noiembrie, a devenit Ziua Cercetătorului şi Proiectantului din România, fiind instituită prin hotărârea de guvern nr. 764/1994, în semn de omagiu faţă de activitatea ştiinţifică a acestuia.

Recunoscut la nivel mondial, ca fiind unul dintre creatorii biologiei celulare moderne, George Emil Palade este constructorul unei noi concepţii asupra rolului şi responsabilităţii cercetătorului în comunitatea şi ştiinţa contemporană. A colaborat cu specialişti din Italia, Japonia, România, din mai toate ţările lumii, care au devenit, mai târziu, şefi de şcoală în ţările lor şi care au dezvoltat, la rândul lor, biologia celulară.