Gripa sezonieră, posibil descendent direct al gripei spaniole

235

Conservate în formol şi analizate de geneticieni, mai multe ţesuturi pulmonare prelevate în Europa la începutul secolului al XX-lea au contribuit la obţinerea unor noi informaţii despre gripa spaniolă, iar unul dintre virusurile gripei sezoniere ar putea fi un descendent direct al acesteia, au dezvăluit autorii unui studiu publicat în revista Nature.

Cea mai devastatoare pandemie provocată de o boală respiratorie în secolul al XX-lea, gripa din 1918-1919, denumită „spaniolă” – un termen înşelător, întrucât acea pandemie a fost departe de a se fi concentrat în Spania -, a ucis între 50 şi 100 de milioane de oameni, potrivit estimărilor formulate de oamenii de ştiinţă.

Originea sa virală a fost confirmată abia în anii 1930. Ulterior, cercetătorii au identificat virusul care a declanşat-o: un virus gripal A de subtip H1N1.

Însă numeroase mistere continuă să existe în legătură cu gripa spaniolă. Geneticienii încearcă să le descifreze de aproximativ 20 de ani, însă misiunea lor este limitată de numărul mic de ţesuturi prelevate de la victime şi care ar putea fi analizate în prezent.

După aproximativ 15 demersuri rămase fără succes, Sebastien Calvignac-Spencer, specialist în evoluţie virală la Institutul Robert Koch din Germania, a dezvăluit că el şi colegii lui au avut în sfârşit noroc. Au primit acces la 13 eşantioane de plămâni conservaţi în formol în muzee din Berlin şi Viena, datând din 1901 până în 1931, inclusiv şase din perioada 1918-1919.

Ei au depistat fragmente din ARN-ul virusului care a provocat gripa spaniolă în trei eşantioane din 1918.

Cercetătorii au reuşit să secvenţieze mari părţi din genomul virusului care a infectat două persoane, precum şi genomul complet într-un al treilea caz. În trecut, „au existat doar secvenţieri pentru 18 specimene din lumea întreagă, două genomuri complete, în Statele Unite” şi „nicio informaţie genetică despre primele faze ale pandemiei”, a subliniat Sebastien Calvignac-Spencer într-o conferinţă de presă.

Gripa spaniolă a generat, într-adevăr, trei mari valuri pandemice. Al doilea şi al treilea au fost deosebit de ucigaşe, fiind mult mai devastatoare decât primul val, care s-a declanşat în primăvara anului 1918.

În noul studiu, cercetătorii au detectat variaţii genomice de-a lungul pandemiei şi în evoluţia sa în jurul lumii, prin intermediul deplasărilor favorizate de transferurile de soldaţi spre sfârşitul Primului Război Mondial.

Încă din primele faze ale gripei spaniole, o genă a virusului pare să fi evoluat pentru a contracara reacţia imunitară umană.

„Aceste noi analize sunt compatibile cu scenariul unei origini pandemice pure a virusurilor gripale sezoniere”, dovedind o filiaţie directă, au precizat autorii studiului.

Descoperirea contrazice alte ipoteze despre apariţia gripei sezoniere, mai ales ideea – denumită „reasortare” – conform căreia virusurile actuale ar fi constituite din mai multe fragmente genetice provenite de la strămoşi eterogeni.

În schimb, este dificil de explicat felul în care pandemia gripală din 1918 s-a transformat progresiv într-un virus sezonier, „din cauza lipsei de date”, mai ales din anii 1920, a explicat Thorsten Wolf, medic virusolog la Institutul Robert Koch.

Ar putea oare aceste cercetări să ofere anumite informaţii-cheie despre evoluţia COVID-19?

Deşi cele două pandemii nu pot fi comparate, ţinând cont că au existat „virusuri diferite, condiţii de propagare foarte diferite, oameni organizaţi şi conectaţi diferit”, anumite similarităţi pot să existe, a afirmat Sebastien Calvignac-Spencer.

„De exemplu, gripa din 1918 a cunoscut mai multe valuri, la fel ca pandemia de COVID-19, dar, spre deosebire de aceasta, ale cărei valuri au fost asociate cu noi variante virale, probabil nu la fel s-a întâmplat şi în cazul pandemiei din 1919, conform studiului nostru”, a precizat acelaşi cercetător.

Studiul publicat în revista Nature conţine totuşi şi o limită importantă, ce constă în „eşantionul său foarte mic de date”, au recunoscut autorii săi, care au subliniat că rezultatele lor sunt „preliminare”.

„Genomuri suplimentare ale unor eşantioane prelevate în perioada pandemică, precum şi o caracterizare fenotipică a mai multor virusuri din 1918, in vitro şi in vivo, vor permite fără niciun dubiu o analiză mai robustă”, au estimat ei.

Oamenii de ştiinţă vor trebui de acum înainte să găsească noi specimene patologice conservate până în zilele noastre.

Sursa: Agerpres