Ne-am relaxat! Dar nu oricum, ci așa cum ne pricepem noi mai bine: original. Anunţul privind posibila relaxare, în loc să fie perceput ca un orizont de speranţă, a fost semnalul că se poate fura startul.
Data de 15 mai 2020, cu „relaxarea”, a fost interpretată ca un punct-terminus al problemei. Gata cu coronavirusul. Din 15 mai ne relaxăm, adică am scăpat. Ne relaxăm cu izolarea, cu distanţarea, cu prostiile despre virusurile ucigașe, cu interdicţiile de a-ţi pupa părinţii și bunicii, adio „măsurilor staliniste” de restrângere a grupurilor și limitare a mișcării.
Și ne-am relaxat în varianta autohtonă de pandemie. Din păcate, înţelegerea semnificaţiei de „relaxare” la români devine dureros de evident că nu seamănă nici cu modelul suedez, dar nici cu cel sud-coreean.
Cum am ajuns aici
Oamenii au, în general, o repulsie organică faţă de impuneri. Toate aceste restricţii legate de pandemia de COVID-19 au venit însă ca o necesitate pentru protecţia generală a tuturor, nefiind instaurate din cauza statului, a sistemului sau a altor oameni. Din nefericire, insuficient explicate. Și mai ales cu un limbaj cu o terminologie neadecvată contextului cultural și educaţional de la noi. Nu mai târziu de 8 iulie a.c. autorităţile, în contextul creșterii alarmante a numărului de cazuri, comunicau preţios: „Dezavuăm negarea pericolului infectării”. E doar un exemplu din șirul declaraţiilor neajustate contextului socio-cultural.
Este cert că perioada de izolare la domiciliu ne-a afectat în mod diferit. Important a fost să ne resetăm priorităţile pentru a putea face faţă mai ușor faptului că activităţile noastre s-au mutat, pentru cei mai mulţi dintre noi, în casă. Unii oameni au însă o flexibilitate extraordinară și reușesc să se adapteze rapid la această schimbare bruscă a stilului de viaţă, alţii, în schimb, pot avea probleme de adaptare.
Un alt aspect care ne privește este cel referitor la modul în care ajunge informaţia la noi. Observăm că, în ultimul timp, aceasta a devenit din ce în ce mai excesivă, la modul că există un flux necontenit de informaţii. Online-ul, cel puţin, nu se oprește niciodată, iar această senzaţie de a fi conectat fără întrerupere la fluxul de știri este, fără doar și poate, dăunătoare. Ea generează sentimentul nesiguranţei, al incertitudinii care potenţează gradul de anxietate, de frică în rândul oamenilor, de multe ori chiar nejustificat. Nu întâmplător, oficialităţile au ales să transmită doar o singură dată pe zi date privind evoluţia acestui fenomen.
Este de preferat o informaţie oficială, verificată și verificabilă cu alte surse europene, internaţionale, din domeniul medical, o informaţie de calitate, furnizată o dată sau de două ori pe zi. Dacă alegem surse incerte de informare, riscăm să intrăm într-o zonă parapsihologică, de mistificare profesionistă a realităţii, pentru că cea mai bună minciună are întotdeauna și un sâmbure de adevăr. Așa se face că multe dintre fake news-urile care au prins la public au plecat de la ceva cunoscut de toată lumea, de la care s-a construit, mai apoi, o spirală a absurdului. Nici nu știu care este acum mai nociv social: virusul sau „viralul” manipulator?
Pentru că putem fi afectaţi, verificarea surselor și preluarea informaţiilor din surse sigure sunt lucruri foarte importante, pe care trebuie să le facem cu toţii. Nu sunt și nici nu am cum să fiu vreodată adeptul teoriilor conspiraţioniste, cu atât mai mult cu cât, în prezent, la nivel european, este cvasi-imposibil să ascunzi fapte. De aceea, am convingerea că datele care se prezintă reflectă cu acurateţe ceea ce știu autorităţile (cu toate erorile inerente).
Cum facem faţă valului de informaţii deseori contradictorii
Fiecare își cunoaște capacităţile și are puterea sa personală și verificată de-a lungul anilor de a pătrunde realitatea. Riscul cel mai mare însă, este de a da crezare unor informaţii fie false, fie trunchiate și, mai mult decât atât, de a le difuza, de a le posta în mediul online, de exemplu.
Observăm în jurul nostru că și anumite persoane care au acces la informaţii, într-un anumit context, nu numai că dau crezare, ceea ce ţine de un anumit crez personal, ci chiar dau mai departe aceste informaţii false, postându-le deseori pe reţelele de socializare. Acestea nu numai că sunt neverosimile, dar pot deveni chiar periculoase atâta timp cât întreţin focul fricii, al panicii și al unei teorii a conspiraţiei absolut nejustificate, cu inginerii genetice și virusuri ucigașe, manipulate genetic și scăpate din laborator.
O avalanșă de informaţii nu face decât să întreţină o senzaţie de tensiune, de anxietate și poate chiar de panică. Pentru că este vorba despre mecanisme psihologice fine, acesta este motivul pentru care numărul de noi cazuri de îmbolnăviri se comunică o singură dată pe zi, un flux permanent nefăcând decât să întreţină nejustificat o atmosferă tensionantă.
Frica este o emoţie pur umană
Folosesc aici o expresie cunoscută: „Mie mi-ar fi frică de cineva căruia nu-i este frică”. Adică, cineva atât de rece emoţional încât să nu înţeleagă nu ar fi deloc în regulă. Pornind însă de la sentimentul firesc de frică și ajungând la o frică paralizantă sau la una de proporţii catastrofale, crezând că, dintr-odată, o veste îţi poate schimba dramatic eul interior, însuși cursul vieţii, toate acestea sunt aspecte psihologice diferite.
În plus, frica este o emoţie care se propagă. Necorectată, lăsată, pur și simplu, să crească, se propagă exponenţial și de aici, efectele se ţin în lanţ. Am văzut ce se poate întâmpla într-o comunitate unde există suspiciunea că un membru din grupul respectiv ar putea fi contagios, spaima de îmbolnăvire căpătând deja proporţii astronomice.
Pe de altă parte, la cei care prezintă vulnerabilitate, o predispoziţie pentru a dezvolta tulburări psihice, poate fi o problemă în momentul în care se suprapune acest pericol, care este real, peste eul lor interior, peste felul lor, peste tipologia lor. Simplul gest de a ventila sentimentele, de a vorbi despre fricile noastre poate fi o soluţie.
Oamenii reacţionează diferit la frică. În acest context, identificăm nu doar un stres, ci chiar un dublu stres: un stres exterior și unul interior. Avem nevoie, în această ipostază, de o dublă adaptare: în primul rând, cu mediul aparent ostil determinat de SARS-CoV-2, cu frica de a fi înconjuraţi de acest coronavirus; în al doilea rând, este posibil ca cel mai mare dușman și cel mai mare stres să vină chiar din interiorul nostru, din demonul interior, din panica pierderii frâielor raţionalului și a încorporării profunde a ideii a ceea ce înseamnă acest virus.
Nu coronavirusul provoacă panică, teamă sau anxietate, ci oamenii fac acest lucru prin felul în care aleg să filtreze informaţiile despre el. Auzim tot felul de lucruri halucinante despre capacitatea acestui virus de a lua vieţi, lucru care se și întâmplă, de altfel. Însă, pe de altă parte, acest lucru este dus, de cele mai multe ori, la extrem, amplificându-se exponenţial puterea și patogenitatea lui, comparându-l cu virusurile care provoacă febra hemoragică, Ebola, virusuri extrem de periculoase.
Astfel, lucrurile iau, dintr-o dată, o tentă psihotică. SARS-CoV-2 este un dușman invizibil, este o ameninţare cât se poate de reală, însă modul în care noi o potenţăm interior, dându-i un spectru absolut rupt de realitate, prin prisma fricilor noastre, reprezintă cel mai mare pericol pentru comunitate.
Limitele largi ale normalului
În acest context, specialiștii identifică mai multe tipologii umane. Vedem, pe de o parte, oameni care se protejează supradimensionat faţă de cum ar trebui să o facă, oameni care ar fi în stare să se îmbrace și în costum de astronaut când ies pe stradă, iar la polul opus, sunt oamenii care sfidează orice fel de regulă și neagă complet pericolul. Între acești doi poli trebuie să vedem cum definim, la ora actuală, normalitatea sau, mai exact, largile limite ale normalului.
În medicină, în biologie, în general, normalitatea este reprezentată de un anumit interval de valori, unii dintre noi chiar tindem spre o extremă sau spre alta, dar rămânem în largile limite ale normalului. La fel stau lucrurile și cu această adaptare a omului la stres, la frică, la permanentul pericol, de a nu se infecta, de a nu deveni izolat, de a nu fi exclus din punct de vedere social.
Pentru a exprima o realitate, a apărut și o nouă terminologie specifică legată de pandemie: izolare, autoizolare, infectare cu virus, carantină instituţionalizată. Pe lângă toţi acești termeni cu valenţe medicale care până acum câteva luni erau cunoscuţi și utilizaţi cu predilecţie de specialiști, cele mai multe persoane nefiind familiarizate cu ei, a apărut și o plajă lingvistică încărcată cu o nuanţă peiorativă sau chiar emarginantă pentru populaţia normală. Să fii infectat cu coronavirus pare sinonim cu a avea ciumă sau a fi etichetat drept lepros social.
Corul pseudo-specialiștilor și teoria conspiraţiei
Din nefericire, anunţul privind posibila „relaxare” a măsurilor a avut un efect psihologic ascuns. În loc să dea un orizont de speranţă și să lumineze perspectivele ieșirii din izolare, știrea că se va „da drumul” a fost un semnal că se poate fura startul și că, de fapt, situaţia nu e nici pe departe atât de gravă.
Nici numărul mare, de peste 1.000 deja, al cazurilor noi și nici șirul lung al deceselor nu au mai putut acoperi bucuria prematură a „liberării”. Iar corul pseudo-specialiștilor, care persiflează „statul aiurea în casă”, glorifică modelul suedez, instilează teoria conspiraţiei pentru îngrădirea drepturilor sau pun economia înaintea vieţii și sănătăţii oamenilor a reprezentat „perfect storm”, o furtună perfectă care a măturat toate eforturile uriașe din primele săptămâni ale autorităţilor și a imensei majorităţi a românilor cu filon bun de înţelegere.
Așa că, să nu ne mai mire revenirea în forţă a virusului, un al doilea val de infectări, noi focare și, invariabil, sufocarea sistemului sanitar. Iar jocul meschin politicianist poate fi cireașa de pe tortul unui dezastru anunţat.
Corpul medical și stresul psihic
În această perioadă, corpul medical este extrem de solicitat, întins la maximum atât din punct de vedere psihic, cât și fizic, mai ales cei din specialităţile din prima linie a frontului: ATI-iștii, urgenţele, infecţioniștii, pneumologii care trăiesc în aceste săptămâni în interiorul unor costume de cosmonaut 12, 14, chiar 16 ore pe zi, echipaţi complet și respirând prin intermediul mai multor filtre. De cealaltă parte sunt pacienţii, care privesc cu speranţă către corpul medical și care nu deţin cunoștinţele și abilităţile de a lupta cu acest dușman invizibil.
Corpul medical nu este doar supus unui test fenomenal, unui test de anduranţă fizic, ci și unui alt tip de stres – stresul psihic, care este unul foarte puternic. Nu este deloc ușor să vezi în fiecare zi cum o parte dintre pacienţii care suferă de pe urma acestui virus prezintă detresă respiratorie, probleme pulmonare, cardiace, insuficienţe ale anumitor organe, tot ceea ce înseamnă afectare somatică. Totul dublat de imaginea de neuitat de pierderi de vieţi omenești și de luptă contracronometru cu această boală.
Acest context particular, dublat de informaţii referitoare la echipamentele deficitare, de un grad extrem de important de infectare a personalului medical, ceea ce reprezintă o realitate, din nefericire, cu toate pregătirile și cu toate eforturile care au fost făcute, poate fi definit ca un dublu stres la care este supus constant corpul medical. Dublu stres care își pune amprenta pe funcţionalitatea sa și pe așteptările – care sunt oarecum supradimensionate – ale publicului faţă de ceea ce poate face la ora actuală sistemul sanitar românesc.
Al doilea pas
Cred că mult din repulsia și din respingerea autorităţii și a limitărilor vine dintr-o neacceptare profundă a ceea ce se întâmplă. Or, ceea ce se întâmplă este atât de dur și de dureros și îl vedem peste tot în lume, încât nu ne putem permite luxul să nu înţelegem și să nu acţionăm în consecinţă. Apoi, înţelegând foarte rapid că această realitate presupune ca o condiţie princeps izolarea, păstrarea distanţei, indiferent cum o numim (fizică sau socială), acest lucru reprezintă al doilea pas. Iar specialiștii în domeniu, fie ei psihologi sau psihiatri, sunt pregătiţi să le ofere tuturor celor care au nevoie consiliere, inclusiv online, adaptată, desigur, momentului și necesităţii de distanţare fizică.
Reașezarea valorilor și a priorităţilor
Această situaţie prin care trecem poate fi privită însă și ca o oportunitate unică în viaţă. Chiar și în situaţiile aparent fără scăpare din istorie, despre care am citit sau am auzit vorbindu-se, chiar și în situaţiile de maximă tensiune, caracterele frumoase și personalităţile puternice ies mereu la iveală, iar scara de valori și idealuri poate fi reașezată într-o altă formă, mult mai sănătoasă și mai orientată spre lucrurile care contează cel mai mult.
Sper că acum este un astfel de moment de reașezare a valorilor și a priorităţilor fiecăruia dintre noi, de percepere într-o altă lumină a vechilor și aparentelor antiteze dintre slujbă și familie, dintre bani și sentimente, de altfel, absolut false, pentru că ambii termeni sunt extrem de importanţi pentru un echilibru al vieţii. Foarte multe lucruri pot fi redimensionate și reașezate în matca lor în acest moment. Important este să ne adaptăm permanent. De fapt, inteligenţa chiar asta înseamnă: adaptabilitate, flexibilitate, permanenta ajustare la realităţile în schimbare.
Este necesar să ne păstrăm, așadar, speranţa și să fim cât mai activi. Nu spun că se va reveni la normal, spun că se va schimba ceva pentru noi ca popor, ca omenire, poate că sentimentul de solidaritate va avea alte înţelesuri. Poate că unitatea va avea acum alt sens.
Raza de speranţă
Cred că omenirea a ajuns acum într-un punct esenţial de răscruce, în care trebuie să se detașeze și să răspundă la întrebarea: Vom rămâne divizaţi, trăind fiecare doar pentru sine însuși, vom rămâne cantonaţi doar pe centre de influenţă și de putere sau vom fi solidari, ne vom pregăti împreună, cu un alt fel de distribuţie a resurselor pentru viitor?
Sfârșitul crizei COVID-19 poate fi începutul unui alt fel de a face lucrurile. Iar cuvintele-cheie ale începutului noii noastre vieţi pot fi: speranţă, empatie, relaţie, sinceritate, deschidere, altruism. Și da, știu că nu sună la fel de bine ca marketing, conexiune, profit, creștere economică sau globalizare. Dar cel puţin pot rezona cu ceea ce suntem noi cu adevărat: OAMENI.
Închei optimist, chiar și în ancadramentul sumbru actual, în maniera razei de speranţă medicale. Există viaţă și după COVID-19. Și încă una tulburător de frumoasă.
Dr. Ovidiu Alexinschi, director medical – Institutul de Psihiatrie „Socola” Iaşi
Sursa: Viaţa Medicală
